De cele mai multe ori in viata uitam cine si ce suntem, uitam ce suntem, ne renegam propriile noastre sentimente, gandirea formata, ideile proprii si ne incalcam setul de reguli dupa care ne ghidam, iar un unele cazuri uitam si de unde am plecat.
Fiecare lasam in urma experiente urate sau frumoase, si traim intr-un present care e conditionat de ceea ce vrem sa facem pe viitor, dar nimeni nu se gandese ca poate maine nu va mai veni, iar atunci tot ce am realizazt va iesi la iveala cu bune cu rele. E drept, pe noi nu o sa ne mai intereseze deoarece vom fi pe alta lume, dar de regula dupa moartea cuiva, viata persoanei respective este analizata si intoarsa pe toate partile, si desi se spune ca “despre morti numai de bine” noi cei ramasi in viata nu prea respectam zicala asta, ci incercam sa ii cautam si sa ii gasim defectele.
Facem la planuri peste planuri fara sa ne gandim ca poate ar trebui sa ne mai orpim si sa mai si traim in present. Nimeni nu stie ce ne rezerva viiorul. Care ii este rostul la graba aceasta pe care o avem zi de zi? Pe nimeni nu intereseaza ce faci tu, ma rog, poate din invidie sau din rautate ii intereseaza nu de alta doar sa prinda un moment in care sa ne loveasca, un moment in care sa ne doboare si sa darame tot ce am cladit noi cu truda si sudoare. Cuvintele de lauda pe care le auzim sunt de cele mai multe ori spuse doar de pe varful buzelor, si foarte, dar foarte foarte rar sunt bine intentionate.
Oare merita sa ne chinuim viata cu sentimente gresite? Idei preconcepute care nu aduc nici un folos? Vedem foarte bine ce se intampla in jur, iar reactia noastra este una de aversiune fata de ceilalti de parca fiecare personal suntem perfecti, de parca nu am gresit niciodata, noi toate le facem bine si nu avem nici cea mai mica eroare in rezultatele noastre.
Se spune ca vin vremuri in care avem de ales intre ce e bine si intre ce e usor, si in majoritatea cazurilor alegem ce e usor fara sa ne gandim la consecinte. Intr-un fel e in natura noastra sa “calcam peste cadavre” ca sa implinim ceea ce ne propunem, si nu ne pasa daca in jurul nostru am creat suferinta ci inchidem ochii si ne vedem de drum.
Se mai intampla ca din cand in cand sa dam peste cineva care ne e cu adevarat prieten, un prieten care ne spune cand gresim si cand facem bine. Si din pacate chiar acele sau acea persoana noi nu o luam in seama. Mai repede preferam sa auzim laudele subtiri din gura celor care doar pretind ca ne sunt prieteni, care ne lauda chiar si cand gresim, care au cate un interes ascuns fie ca e vorba de ceva material sau doar ca sa aiba un motiv de barfa si batjocura cu altii pe seama noastra, decat sa stam si sa ascultam o dojana sau sa purtam o discutie serioasa cu cel sau cea care ne critica. Si in majoritatea cazurilor o dam la o parte sau ne suparam pe cineva care ne vrea binele.
Desi poate e greu de crezut dar se mai intampla sa dam peste cineva caruia ii place sa ajute. Dezinteresat, si fara sa astepte vreo rasplata. Cineva care are o destul de vasta experienta de viata si care ne arata prin ce a trecut si ce a facut, si cum a reactionat la fiecare situatie in parte. In acele moment noi ne gandim, si chiar o spunem sub o forma de repros “Da cine esti tu? De crezi ca le stii pe toate” sau “ Las’ ca le stii tu pe toate.” si iarasi “ Of iar incepe si “atotstiutoru” asta?” si multe alte expresii de genul asta.
Ne credem foarte mature, si nu acceptam faptul ca cineva poate stie mai bine ca no ice trebuie facut in anumite situatii, totodata respingand orice parere, sfat, relatare, ca si cum experienta de viata se termina la 20-30 de ani. Credem ca le stim [pe toate, si doar cum stim noi e bine, si de cele mai multe ori viata ne adduce in punctual in care ne cam da cu tifla si ne facem sa realizam ca nu e asa cum credeam noi, ci din contra e exact opus.
Am scris mai sus ca avem a face in viata alegerea intre ce e bine si ce e usor. Unii m-ar contrazice si ar spune in loc de “usor” “rau”. Da, sa faci rau e usor intr-adevar, dar nimeni nu se gandeste ca si sa stai sa nu faci nimic e la fel, cand vezi ca cineva sufera, sau are nevoie de un sfat, sau pur si simplu sa cari o geanta grea cu el, sau sa dai locul tau pe care stai in autobus unei personae mai invarsta sau unei femei gravide. De aceea am zis ca e alegerea intre bine si usor. Sa faci bine e destul de greu. Dar de ce sa facem bine? Nu e mai usor sa stam sa privim cum un om este batut, sau un biet animal care doar simplu fapt ca ii dam de mancare, sau il scoate la plimbare sau care printr-o constitutie corporala solida ne ajuta sa traim este nu doar batut, dar de cele mai multe ori schingiuit de parca traim in evul mediu (si atunci oamenii erau mai civilizati decat acum)?
Vedem la televizor atatea si atatea grozavii incat suntem trecuti de capitolul “ parul maciuca” de mult, si in loc sa facem atat cat putem sa fie bine, agravam lucrurile. Simplu prin faptul ca doar stam de-oparte si doar ne uitam sau chiar participam la astfel de activitati “contructive” ne dovedeste greseala alegerilor noastre in viata.
S-ar putea mult si bine dezbate pe acest subiect, dar consider ca ceea ce am scris mai sus e in cea mai mare parte esentialul subiectului, si e timpul sa trecem in urmatorul.
Tot in lupta pentru supravietuire ne gasim in situatia de a iubi. Aici e aici. Multa lume a incercat sa defineasca ce este iubirea, iar concluzia a fost ca nu poate fi definita. S-au incercat tot felul de definitii si explicatii,dar pana acum rezultatul a ramas acelasi. Iubirea e un mister neelucidat inca. Nu stim cu ce sa-l asemanam. Cand iubim, iubim si gata nu putem sa stim cum, de ce si de unde, stim doar atat iubim. Dar pe cat este un sentiment atat de frumos aduce cu el si suferinta si tristete. Doua lucruri peste care se trece foarte greu. Cine spune ca e usor sa nu mai iubesti are la fel de multa dreptate ca si cel care spune ca e usor sa iubesti.
Si daca stam bine sa ne gandim si sa privim atent in jur se leaga de prima parte a relatarii in care am spus ca suntem niste egoisti si nu tinem cont de ceea ce ne inconjoara si pur si simplu “calcam peste cadavre” ca sa ne implinim scopurile.
Sunt cazuri in care pretindem ca iubim pentru a ne implini un scop anume, iar dupa ce scopul l-am atins fara sa mai tinem cont de suferinta produsa celuilalt renuntam la tot ce a fost si am cladit cu acel\a si cu cateva cuvinte distrugem tot.
Sau alte cazuri in care ne indragostim si pur si simplu suferim pentru ca sentimentele nu ne sunt impartasite, si orbiti de suferinta si durere continuam sa iubim acea persoana desi reciproca nu e valabila, si nu vedem in fata noastra la o lungime de brat o persoana care, desi isi doreste, nu ne poate avea deoarece noi nu vrem, nu ca nu putem, nu vrem sa renuntam la suferinta.
Sunt foarte rare cazurile in care cei doi se indragostesc unul de altul atat de tare incat rezista la orice furtuna, si trece peste orice obstacol impreuna cu persoana care o iubeste ca in final sa aiba un final fericit.
Ne uitam in stanga si dreapta in zilele noastre si nu vedem decat ca iubirea a ajuns un lucru de care ne folosim sa obtinem ceva. Daca am sta un pic in loc si sa vedem ceea ce poate face iubirea din noi, am ramane surprinsi.
Daca ar fi sa analizam un pic acest sentiment care nu poate fi definit si sa vedem schimbarile care ni le aduce in viata de zi cu zi, in relatiile cu ceilalti, in relatiile cu familia, in relatiile profesionale vom vedea ca aduce doar beneficii.
Cineva a spus ca a iubi inseamna a fi liber si ocupat in acelasi timp, si mare dreptate are.
Sa luam ca un prim subiect “Iubirea si relatiile familiale”. In momentul in care ne indragostim si ne dam seama ca iubim, in acel moment relatiile cu familia se schimba. Fratii intre ei de regula se sutin unii pe altii, dar fiecare stim ca nici o fata nu e buna pentru baiatul mamei asa cum nici un baiat nu e bun pentru fata tatei.
Si asa ajungem la discutii cu parintii nostri, dar daca stam stramb sa judecam drept, in final, egal ca le place sau nu, si parintii nostri ajung sa accepte persoana care noi o iubim ca ceva ce face parte din noi, si chiar sa o indrageasca.
Acum sa vedem ca al doilea subiect “Iubirea si prietenii”. Aici subiectul este putin mai sensibil din cauza ca, si aici iar ma refer la prima parte a relatarii, avem prieteni si asa zisi prieteni. Ei cand deja iubesti, asta toata lumea o stie, timp prea mult pentru prieteni nu mai este, din motiv ca vrei sa petreci mai mult timp alaturi de persoana iubita decat la un loc cu prietenii tai, in care nu te-ai simti tocmai in largul tau. Mai un sarut, mai o mangaiere, un gest mai tandru, din instinct le facem mai putin atunci cand suntem cu prietenii decat cand suntem singuri cu persoana iubita. Dar de ce sa ne ferim de aceastea? De ce avem tendinta cand suntem in societate sa ne ascundem faptul ca iubim? De ce gasim o rusine in aceasta? De ce dam ascultare la barfe? De ce tinem cont de ceea ce spune X sau Y despre noi? Chiar asa un sentiment urat e iubirea incat trebuie sa-l ascundem? Sau ne e doar frica de ea? Dar sa revenim. Dupa cum am zis mai sus, avem prieteni si asa zisi prieteni.Prietenii adevarati sunt aceia care ne spun cand gresim la fel de bine cum ne lauda atunci cand meritam. Atunci cand suntem intr-o relatieun prieten adevarat pe langa ca ne incurajeaza ne si sustine, ne ia apararea impotriva celor care vor sa ne dezbine dar nu numai cu forbe ci si cu fapte.
Aceia sunt oamenii de care nu trebuie sa ne ascundem catusi de putini. Pe langa faptul ca lupta alaturi de noi sa facem fata valurilor de lovituri care ne vin din exterior si sufera alaturi de noi atunci cand suntem la greu si face tot posibilul sa ne ajute. Asa zisii prietenii nu fac nimic din toate acestea, ci doar incearca sa gasesca sa faca exact opusul.
Ei in momentul in care iubim relatiile cu prietenii, ca sa revenim la miezul problemei, se schimba. De ce? Pentru ca la randul nostru ne schimbam si noi. Iubirea ne face sa fim mai buni, mai maleabili, si chiar mai darnici decat de obicei. Si aceste schimbari nu trec neoservate, chiar daca primim bine sau suntem loviti.
Si in final sa dezbatem cel de-al treilea subiect din capitolul "Iubire", "Iubirea si relatiile profesionale".
Toata lumea stie ca iubirea schimba, si asta se vede si la locul de munca, fie ca lucram intr-o fabrica, fie intr-o institutie de invatamant spre exemplu, sau la ghiseul unei banci, cand iubim comportamentul fata de cei cu care venim in contact se schimba. Si iar aceste schimbari nu trec neobservate. Tonul vocii ne este mai cald, avem mai multa rabdare, nu ne mai iesim din fire asa usor, ceea ce e adevarat de asemenea e ca in timpul slujbei cu gandul la persoana iubita, calitatea muncii scade pentru o scurta perioada de timp.
Si in incheierea acestui capitol putem spune ca atunci cand iubim suntem si ocupati si liberi in acelasi timp.
Exista riscul ca iubirea sa se termine la un moment dat si sa suferim, si asta ne aduce un alt capitol: Tristetea.
In momentul rupturii unei legaturi de iubire, se intampla cu noi sa cadem in tristete, lucru care se vede, indiferent cat de buni actori suntem, sau cat de bine ne stim ascunde sentimentele, ochii sunt primii care tradeaza starea noastra. Si sa privim din perseptiva fiziologica, culoarea acea vie si intensa din ochii nostrii se schimba cu o culoare spalacita si inerta ca si cum ai arunca o haina in praf. Un gri cenusiu se asterne peste culoarea ochilor acesta fiind primul semn care ne tradeaza starea de spirit numita tristete. Va urma...
Si aici vom lua pe rand cele 3 situatii amintite mai sus, atat ca acum in loc de iubire punem capitolul Tristete.
Prietenii sunt primele personae care vad ca ceva nu este in regula cu noi. De rusine, de jena, de groaza mai mult, parintii sunt acele persoane care vad destul de tarziu ce se intampla cu noi. Iar la servici devenim niste roboti, masini teleghidate care vin, muncesc si pleaca.
Acum. Am spus ca prietenii sunt primele persoane care vad strea noastra. De ce? E simplu. Pentru ca pe ei ii chemam la o intalnire unde in fata unei bauturi incep povestile. Cum s-a intamplat, de ce si fel de fel de astfel de intrebari menite sa ne faca sa ne deschidem spre ei.
Fie ca ne sunt buni prieteni sau doar amici, care ne incurajeaza si ne imbarbateaza, fie ca sunt asa zisi prieteni care la suprafata zic “saracu” si pe la spate fac misto, haz, si ne barfesc cu altii.
Urmatorii imediat vin cei de la munca. Nu-i intereseaza pe ei prea mult dar intreaba pur si simplu din politete, si itzi spun o vorba buna tot din aceeasi politete.
Si in final vin parintii. Ei…cu ei situatia este diferita. Primul lucru pe care il fac e sa te critice cu expresii de genu: “Ti-am spus eu ca fata aia/baiatul ala nu era pentru tine.” sau “ Daca faceai cum am zis eu nu erai in situatia asta.” sau “ Daca ascultai de mine, eu stiu mai bine ca sunt mai mare.” si multe alte astfel de expresii care pe langa faptul ca suntem noi destul de oropsiti si cu inima rupta, exact dojene de astea ne lipsesc. Dar intr-un final vin si vorbele de mangaiere.
Ca si o concluzie la acest capitol, de cele mai multe ori rupturile dintre parinti si copii se produc tocmai din aceasta cauza. Unii ajung sa isi urasca parintii, altii sa plece de acasa, sau cine stie cate si mai cate.
E adevarat ca, desi nu vrem sa recunoastem, de cele mai multe ori parintii au dreptate, si uite cum legam acest capitol de introducere. Dar la fel trebuie sa fim lasati sa mai si pasim in viata cu bune cu rele, si sa ne descurcam asa cum putem. Nu zic sa refuzam fiecare, sau orice ajutor care ne este oferit, ci mai degraba sa acceptam, dar si aici trebuie sa avem grija, ce si de la cine acceptam. Ce fel de ajutor primim. Trebuie sa fim nu doar atenti ci extrem de atenti in astfel de momente ce fel de ajutor primim ca nu cumva in spatele lui sa fie vre-un motiv parsiv prin care mai tarziu sa fim loviti in asa hal incat sa ne revenim cu greu sau deloc.
Aici ce trebuie facut e sa nu ne lasam prada acestui sentiment, ci trebuie sa luptam cu toate fortele. E greu nu zic nu, dar de un lucru sunt mai mult decat sigur, sunt convins: NU este imposibil!!! Asa ca nu ne ramane decat o singura directie de mers....Inainte!
Si cu asta am incheiat capitolul tristete.
Ei, acum sa ne intoarcem putin la Iubire.
Intr-o relatie sunt vitale trei lucruri: Increderea, Iubirea si Respectul. Una fara cealalta nu merge, nici macar doua fara cea de a treia. Iubim persoana de langa noi, si o respectam dar nu avem incredere in ea, de fiecare data cand ea e plecata, stam si ne gandim la fel si fel de lucruri cum ar fi: “Daca ma insala?” sau “Cine stie ce face cu X sau cu Y acum.” sau “ Oare unde e si cu cine e si ce face?” ori “Mai bine ma duceam cu ea/el.” Si avand asemenea ganduri se ajunge la certuri, la reprosuri la acuzatii mai mult sau mai putin fondate, care nu au nici cel mai mic suport fizic, ci doar bogatia imaginatiei noastre.
Sau avem incredere in ea, o iubim dar de respectat mai putin sau deloc. Si cat e ziulica de lunga doar ii reprosam lucruri care sunt fara temei, marunte si din orice pornim o cearta, sau chiar sa ajungem sa o lovim nu doar cu vorbe ci si cu cate o palma. Ii spunem sau mai bine ii gasim tot felul de porecle, o umilim, ne batem joc de ea in ultimul hal, iar cand in fina si ea se satura si pleaca de langa noi, doar atunci realizam modul urat in care ne-am purtat cu ea, in acest caz se pune in aplicare proverbul care zice ca “ nu pretuim un lucru decat atunci cand l-am pierdut”. De cele mai multe ori ni se ofera o sansa sa corectam ceea ce e gresit cu noi si sa ajungem sa respectam persoana de langa noi, iar noi mai repede ne batem joc de sansa primita si o lasam sa ne scape printre degete. Respectul si increderea se castiga atat de greu incat doar cei care au trecut cu adevarat pe acolo pot aprecia cu adevarat valoarea lor.
Acum sa zicem ca respectam persoana de langa noi si avem incredere in ea, dar iubirea lipseste. O astfel de relatie este si ea posibila dar intr-un final se termina, ceea ce ma duce la o alta parte a “Momentelor de inspiratie”: Intrebarea “De ce?”.
Pe tema acestui capitol se poate dezbate foarte mult.
Intrebarea “ De ce?” e prima intrebare care o punem din momentul in care putem vorbi si descoperim lumea. Adica de la varsta foarte mica. In educatia pe care o primim acasa adesea am intrebat De ce? la ceea ce parintii nostri ne interziceau sa facem, si de cele mai multe ori, netinanad cont de faptul ca noua ne trebuia o explicatie in concordant cu situatia data, primeam ca raspuns” Pentru ca asa zic eu!”.
Ei cu un asemenea raspuns primit, nu ne convingea pe noi prea tare sa nu facem ceea ce parintii nostri ne spuneau sa nu facem.
Pe masura ce crestem si intelegem mai multe si mai multe lucruri, raspunsul primit se schimba. Ne sunt explicate mai indelete, sa zicem, cum stau lucrurile.
Devenind ce devenim adulti, incepem sa cautam si sa ne gasim propriile noastre raspunsuri.
Intrebarea “ De ce?” este o intrebare care niciodata nu vine cu un raspuns clar. Fiecare raspuns primit este atat de subtire incat nu ne satisface sub nici o forma, ba din contra cateodata ne si enerveaza...
Haideti sa vedem acum care sunt cele mai enervante raspunsuri pe care le primim la aceasta grea, sa-i spunem asa, intrebare. Un prim raspuns ar fi: “ De aia!”. Ce fel de raspuns mai e si asta? De aia? De care? De clanta usii, de rosu, de chichi? Un raspuns pe cat de scurt pe atat de enervant. Un alt raspuns ar fi: ” Pentru ca asa spun eu!”. Si cine esti tu sa spui asta? Cu ce esti mai bun? Cine o murit si te-a facut sef? Nu-i asa ca la un asemenea raspuns ne iesim din fire? In unele cazuri la sfarsitul acestui raspuns se mai pune si expresia “ca sunt mai mare”. Si ce? Daca esti mai mare inseamna ca le stii pe toate si toti ceilalti sunt prosti. Sunt zeci si mii de cazuri in care o persoana mai tanara da dovada de mai multa “intelepciune batraneasca” decat o persoana mai in varsta.
