Partea a 3-a – Singuratatea

Daca frica este cauza, si curajul este remediul, atunci cu siguranta singuratatea este efectul.

Din nefericire singuratatea nu este un efect doar al fricii, ci si a izolatiei, a nervilor, a rautatii,a nebuniei, a incapatanarii, iar un lucru cu adevarat trist este ca singuratatea este si un efect al varstei. La cele anterioare li se mai adaoga neincrederea atat in sine cat si in ceilalti si refuzul.

Parerea mea este ca nimic nu poate fi mai rau decat sa ramai singur. Pe masura ce singuratatea se accentueaza sentimentul si starea de neapartenenta devin din ce in ce mai apasatoare. Cine zice ca sa fii singur e bine, si ca e suficient sa fii doar tu cu tine, acela minte. E tortura cea mai rea. Sa nu ai cui spune ce simti, intamplarile si experientele prin care treci, sa nu ai un umar pe care sa plangi atunci cand ti-e greu, sa nu ai cine sa iti spuna o vorba buna si calda, sa te imbratiseze, sa te sarute pe frunte, sa te mangaie indiferent daca iti merge rau sa bine. Nimeni sa te cuprinda in brate sa te faca sa te simti in siguranta si ocrotit(a), sa-ti stearga lacrimile cand plangi, sa simti ca este cineva cui ii pasa de tine.

Sa fii intr-o camera in care sunt doar obiecte inerte, mobila in general. Ca si accesorii sa fie un televizor, un calculator (fara sa fie conectat la internet). Te uiti la un film, o stire, un joc pe calculator, o melodie, dar la un moment dat totul devine monoton si plictisitor ca si cum ar lipsi ceva. Nu auzi nici o voce care sa te intrebe ce faci, o pereche de brate care sa te cuprinda, o inima pe care sa o auzi batand intr-un piept si care sa stii ca bate pentru tine.

Cand esti singur, sa luam spre exemplu o siuatie banala, ceva ce nu facem des, sa privim pe geam. In situatia in care nu suntem singuri la ce privim cand ne uitam afara? In general privim la blocuri, la cer, orizont, etc. Intr-un astfel de caz fara a fi nevoie de cuvinte, persoana in cauza vine si ne cuprinde in brate, si priveste afara cu noi, iar noi ne simtim bine, si mai mult decat atat suntem ocrotiti.

Ei cand sutem singuri nu mai putem spune acelas lucru. In momentul in care privim afara nu ne mai uitam la cer, blocuri etc, ci ochii nostri vin “mai aproape de casa” sa spunem asa. Mai exact ne uitam la persoanele de pe strada, sau daca suntem noi pe drum la cei ce sunt imprejurul nostru. Si culmea, nu vedem persoanele singure, ci doar pe cele “ocupate”. Le vedem sarutandu-se, de mana sau imbratisati si ne uitam la singuratatea noastra si ne dam seama ca toate acestea ne lipsesc si chiar tanjim dupa astfel de gesturi, si dupa cum am mai zis aceste momente ne surprind sa fim pe drum , intr-un parc, intr-un autobus, pe strada chiar, ne fac sa cadem pe ganduri. Totul culmineaza cu doua “subedeznodaminte” care se reunesc intr-unul singur.

Primul “subdeznodamant” s-ar derula in momentul in care vedem un cuplu de oameni inaintati bine in varsta care se sprijina unul pe celalalt dar si pe cate un baston, dar chiar si asa pe fata lor ridata de trecerea vremii si a greutatilor vietii si amprenta anilor se vad ca ochii le sunt luminosi, expresia fetei, modul in care-si vorbesc, uneori chiar se alinta unul pe altul cu expresii care tinerilor li se par demodate, invechite, arhaice sau chiar false, dar cu o greutate enorma si de o insemnatate aparte pentru ei, te poate induiosa o astfel de priveliste pana la lacrimi. Dupa ce ii vezi ramai cu o nostalgie si cu parere de rau pentru ca pe tine te apasa singuratatea.

Al doilea “subdeznodamant” incepe sa ia forma cand ajungi, in special seara acasa. Pana ajungi sa aprinzi lumina trec cateva secunde. Acele momente sunt apasatoare si sumbre, mormantale chiar.

Intr-un final se face lumina, si vezi ca esti doar tu, nimeni nu itzi ureaza un bun venit, nimeni nu te salute, nu te ia in brate, nu te saruta,nu te intreaba cum ti-a fost ziua, nu ai cui sa povestesti intamplarile de peste zi, emotiile prin care ai trecut, bucurii, necazuri, realizari, esecuri.

Singur, doar tu si cu tine si linishtea apasatoare din jur. Ti se face groaza chiar sa itzi faci ceva sa manaci. Cauti ceva asa “la rece”, “la botul calului” sau “din brisca” cum se mai zice. Pornesti calculatorul sau televizorul sa te uiti la un film. Ca prin minune filmul se “nimereste” a fi unul in care personajele lupta pentru fericirea lor, iar in final chiar ajung la acea fericire pe care o cauta.

In tot acest timp pe tine cine te tine in brate, cine te mangaie, sa te alinte, sa fie tandru(a)? In final intr-o liniste inmormantala, deranjata doar de sunetul televizorului, a unei masini care trece pe strada, o sirena care suna sinistru in departare, mieunatul unei pisici sau latratul unui caine, in jur nimeni si nimic ceea ce ne duce la “marele” deznodamant si anume DEPRESIA. Despre aceasta notiune mai pe larg in postul urmator.

Acum sa ne reintoarcem la subiectul acestui post – singuratatea.

Cine a spus ca “singuratatea e mai dura decat moartea” nu a mintit. De murit, mori doar o singura data. Si singuratatea duce tot la moarte. In general la cea a sufletului, dar sunt cazuri in care poate duce chiar si la o moarte propriu-zisa. De ce spun asta? O nenorocire se poate intampla. Facem baie, alunecam in vana cu apa, ne lovim la cap, ne pierdem cunostiinta si ne cufundam sub apa. Inevitabil ne inecam si murim. Singuratatea omoara. Singuratatea mai poate omora pe cineva in momentul in care ii moare sufletul.

Singur, o persoana de succes, are tot ce isi doreste material si professional, si auzim despre ei k si-au luat propria viata. In biletele de adio doar atat lasa scris ca este singur si nu mai poate suporta singuratatea. Inca o dovada: singuratatea omoara.

In ceea ce priveste sufletul, ei aici este mai delicat, e mai sensibil. Pana la moartea lui, efectele sunt de-a dreptul devastatoare. Intai singuratatea ne “mananca” sa spunem asa “cheful de viata”, iar de acolo cad toate. NU mai vrem nimic, nu ne mai place de nimeni, iar totul devine o rutain in care noi devenim niste roboti auto-programati sa urmam acea rutina, iar abilitatea de a ne sustrage de la acea rutine devine din ce in ce mai greu de utilizat, pentru ca intr-un final sa dispara complet.

Poate suna dur, chiar terifiant, dar singuratatea este ca un cancer care ne cosuma toata vlaga, cheful de viata, energia, si chiar linishtea sufleteasca. Spre deosebire de cel fizic, care poate recidiva dupa indepartare, cel sufletesc are ca unica vindecare permanenta tot curajul.

Nu spun ca singuratatea nu este buna niciodata. Suna contradictoriu cu tot ce am scrs pana acum, nu? Dupa ce trecem printr-un esec, putina singuratate nu strica, ci chiar ajuta, dar daca o lasam sa se manifeste, ce am scris pana acum devine valabil 100%.

La inceput am spus ca singuratatea este un efect al izolatiei. Din pacate fericirea nu bate la inima unei inimi izolate de toti, tot si toate. Fie ca ne izolam sin cauza unui esec si petrecem mult timp in izolare din cauza la fel a unei fantezii, a unei obsesii, a fricii a neincerederii in sine sau in altii, a faptului ca nu mai avem incredere in abilitatiile noastre sau a altora, fericirea sau buna-starea nu va bate la usa noastra doar asa ca nu au ele ce sa faca sau unde sa mearga, norocul nici atat, ci lasa loc depresiei si ghinionului. Nu ca nu ar exista si exceptii, dar tocmai acele exceptii intaresc regula. O astfel de exceptie, in care sa scapam de singuratate si de depresie printr-o “minune” se intampla odata la 10 milioane, insa daca noi asteptam sa fim acea exceptie, ei bine bfta, nu cred ca se va intampla curand. Se intampla insa des ca fericirea sa treaca prin dreptul nostru si sa se opreasca, iar noi ce facem? Stam in izolarea noastra si o lasam sa treaca mai departe, si uneori ii strigam chiar sa se grabeaasca sa plece odata.

Iar noi ramanem cu izolarea noastra, singuri si fara nici o alinare. Tanjim chiar dupa acea alinare, insa fericirea a luat-o cu ea, si cand intr-un final deschidem usa si passim afara si vedem ca “nu e nimeni pe drum”, pe unii I cuprinde depresia si se izoleaza din nou, altii fac cativa pasi sa vada daca prind macar o farama de fericire din urma, dar raman dezamagiti si efectul e acelas. Din cauza izolarii se poate ajunge chiar si la o forma de nebunie. Singuratatea iti ia mintile la propriu nu doar la figurat.

Devii chiar obsedat, cu ochii in patru si frica te cuprinde, te ghemuiesti in incaperea izolarii tale, intr-un ungher intunecat, sit ii ochii larg deschisi si urechile ciulite si tresari la cel mai mic zgomot sau semn, pana totul trece chiar si in paranoia.

Un alt motiv este si incapatanarea. OK. Am trecut printr-un esec fie sentimental fie social fie professional. Renuntam sa mai luptam, sa ne mai zbatem, si ne incapatanam sa nu mai facem nimic. Refuzam tot si toate, orice oferta, orice argument, inclusive iubirii.

Nu nu nu si nu, orice ar fi NU! Incapatanare in toata regula. Intotdeauna ne este scoasa in cale sansa de a ne implini pe toate planurile si in special pe cel sentimental. Dar ne incapatanam, mai ales cand e vorba de sentiment, sa ne mai lasam in voia ei, sau mai bine sa o imbratisam, sa o apucam si dam cu picioru la sansa pe care o primim. De ce? Pentru ca ne incapatanam si nu renuntam la frica, la obsesii, nebunii sau la alte lucruri si sentimente de acest gen, iar deznodamantul ramane neschimbat: singuratate totala si depresie.

O alta latura prin care ramanem singuri e refuzul de a trai in prezent si continuarea de a trai in trecut. Trecutul este trecut, nimeni si nimic nu poate schimba trecutul. E ca si cum am avea un zid in spatele nostru, si la fiecare pas facut calea de intoarcere ne este blocata. Traind in trecut, ratam prezentul si stricam viitorul, unul fericit din cauza refuzului, cu singuratatea. Obsesii, ganduri despre ce ar zice sau cum ar reactiona cel sau cea din trecutul nostru, persoana care nu are nici cel mai mic interes despre ce, cum, cat vrem noi sa credem ca ar fi macar curios, dar nu e nici curios nici nu-i pasa si nu are nici un interes despre persoana noastra. In astfel de cazuri ni se scoate in fata o persoana care isi astern nu doar iubirea, ci si inima si chiar viata, si nu sunt doar etalate ci daruite, ori provoc pe oricine sa gaseasca daruri mai pretioase pe lumea asta.

Dar refuzam cu incapatanare sa le acceptam, doar pentru ca nu renuntam la trecut, de parca am renunta la noi insine. Nu va fie frica,nu pierdeti nimic, din contra doar de castigat aveti.

Ca si toate celelalte, traitul in trecut isi etaleaza deznodamantul sau: singuratate si depresie.

In concluzie am o intrebare pentru fiecare: ce alegeti? Singuratate si depresie sau fericire?

Grea intrebare nu? Si totusi usoara, si totul depinde de alegerile pe care le facem. Timpul in acest caz nu este de ajutor, asa ca alegeti repede. Va urez succes si bafta.